rusoaica

hai sa vedem noul mall. si toti bucurestenii au plec intr-acolo. la vreo saptamana de mutare generala am plecat si eu ca ma ingrozea faptul ca eram singura din turma ramasa in urma. Did, vii? Sigur! si plecam noi impreuna. parcam… greu, cu claxoane si asteptat la cozi. nu mai mergem la niciun magazin ci direct la o cafea ca suntem prea obosite. aprindem repede cate o tigara sa simtim ca traim! cafeaua e buna si scumpa. dar face, ca e in noul mall. una care a adormit in solar se asaza la masa de alturi. o insoteste unul atat de urat ca ma mir cati bani trebuie sa aiba saracul. barbatii sunt cei mai fericiti: oricat ar fi de urati sau snobi sau prosti ii iubeste cineva. om fi atat de disperate ca sunt mai putini si iubim orice?

toata lumea din jurul nostru arajata si cocheta fumeaza cu un aer interesat. or fi fericite fetele astea? habar nu am. o fi greu sa stai si toata ziua la spa si apoi sa umbli prin magazine, plus ca si cautarea sponsorului nu e o treaba usoara.

lasa ca si eu am fost aseara la spa? da, unde? acasa, m-am dat cu unt de corp ) da, a ajuns datul cu crema ca un fel de spa. eu mi-am pus si masca. lol! ce nebune suntem.

hai acasa ca m-am saturat de atata shoping! radem amandoua si plecam in parcare unde gasim cu greu masina pentru ca nu ne-a dat prin cap sa retinem numarul si randul.

si cica e criza. se deschid malluri unde lumea se calca in picioare… criza a fost dintotdeauna dar doar pentru unii. pentru cei care habar nu au ce e ala mall, cat costa o crema lancome sau un parfum givenchy. pentru restul se cladesc circuri si retete de suuces pentru a scapa de criza!

abia a inceput. incerc sa-mi regasesc micile placeri pierdute in doi ani de furtuni. interioare, bine ca s-au oprit. statul pe blog ca modalitate de regasire poate da rezultat sau e doar ultima etapa a procesului. oricum nu mai conteaza. ma bucur ca mi-am regasit greata de toate. sunt iarasi eu. scarba de dimineata de care scap abia cand trantesc portiera la masina ca am ajuns acolo unde as fi vrut sa fiu toata ziua.

scurtul moment de plangere de mila intrerupt de un telefon de mult prea departe parca – spatial si temporal: m-am indragostit. uau, ai inviat, ma bucur. indragostitul ca intoarcere la viata e doar un alt mod de a te regasi? eu recurg la greata. nu-mi amintesc niciun rand din romanul cu acelasi nume. doar senzatia si discutiile de dupa. in schimb mi-a ramas clar intiparit Marginea. un roman de exceptie. ca si Cronica de familie.

mi se pare ca am lasat prea mult timp sa treaca pentru a refi eu. imi confirm ca acea coloana a infinitului e perfect plauzibila. la mine e o data la 10 ani intoarcerea.

nu privi inapoi cu manie, ci doar cu resemnare. e mai simplu. nu te intreba de ce nu a fost sa fie. e mult prea dureros si sterp. si eu ce fac acum? mult prea singura mereu desi nu ar trebui sa fiu astfel. viata pe care am dat-o la o parte pentru ca nu mai puteam asa mi se intoarce acum ca un repros: e ceea ce ai cautat? nici pe departe. fericirea mea intr-un colt in care ajung atat de rar si de greu. dezgustul si scarba de a fi. cautarea zadarnica. drumul intrerupt pentru ca nu stiaialtfel cum.

in urma cu decenii parca am stat ghemuita in ploaie pe o strada plangand ca mi se destrama visul: nu si tu. nu fi las si tu. nu am nevoie de maturizari si nici sa inteleg de ce lumea e stramba si restricitva. lasa-ma sa zbor. si zgomotul rece de lama de otel care iti taie aripile. gustul metalic din gura de care scapi atat de greu. caderea. cotidianul. scarba. si iar m-am intors acolo. e doar un punct superior din aceeasi coloana.

e doar toamna si vine iarna.

am adunat cateva frustrari. ar trebui uneori sa le mai zic alora de-mi ocupa timpul si-mi consuma energia cu tampeniile lor ca sunt altceva ce ei nu pot pricepe, ca pana la nivelul lor eu nu ma pot cobori si nu avem cum comunica. dar ar spune ca sunt cu nasul pe sus. ceea ce nu ar strica. uneori imi vine sa-i zobesc ca pe niste viermi, dar nu vreau sa ma transform in vierme ca si ei.

ma, nu Romania e urata, ci oamenii care o locuiesc. sunt ingrozitori. incrancenati vor sa ajunga acolo, sa fie pe locul 1, sa arate ca ei sunt cei mai buni. m-am uitat cateva minute la Rataciti in Panama si m-a socat expresia de pe fetele alora: aceeasi dorinta de doi lei de a fi cei mai buni! si daca se tot lupta sa fie cei mai buni, de ce dracu suntem ultimii de pe lista? oamenii mor de foame, copiii sunt abandonati, cainii ratacesc pe strazi, femeile sunt violate de niste cretini care nu stiu ce sa faca cu sula aia mica si noi ne taiem in replici si in demonstratii de care e cel mai bun. viata e in alta parte. ma irosesc amarnic.

ma intalnesc cu un coleg care din fericire pentru mine (nefericire pentru el ca e destept, si nah, oamenii destepti nu sunt fericiti) ca e destept si-mi face placere sa povestim si-l intreb ce faci intr-o doara. si incepe omul sa-mi toarne. nah, eu eram doar politicoasa, iar acum a trebuit sa ascult tot ce are saracu de spus. dar pe undeva a fost si bine pentru ca mi-am dat seama ca ne irosim impreuna. adica nu sunt singura looserita. e o ratare intre prieteni.

„Si ce o sa faci?“, imi rasuna intrebarea asta pusa de o prietena de cateva zile. o sa plec. ai facut ceva concret? nu, ei atunci nu fac nimic. adica astept. ce dracu sa mai astept ca e de fugit deja!

 

tu 

Aseara… una scoasa dintr-o masina. el ii urla ca a imbolnavit copilul, tot el scoate copilul in ploaie unde-l abandoneaza fara a mai fi stresat ca se va imbolnavi din nou. cobor sa o ajut sa-si stranga hainele intinse in strada uda.

 

In tren, Trei dinti din fata… parca e prea livresc, ba nu, merge. incepe sa-mi placa. Are mult umor Sorescu… e bun. mai revin. drumul pana la D si inapoi e uneori prea greu si ma doare coloana. trec toate cand ne vedem. e prea mult intre noi.

 

duminica cu cafea calda si un album de arta… prea abstract. vreau lucruri moi si comode. am nevoie sa uit. telefonul suna si ma intoarce in realitate… nu, lasa-ma acolo e bine. lenjeria de pat prea albastra, iar verdele prea crud imi aminteste de vara.

 

azi… lung, greu si obositor. vreau inapoi in vis. t. tu? niciun raspuns. iar ai fugit departe? vine iarna iar, ce ma fac? trecem noi si peste asta. au fost ierni mai grele si era chiar in plina vara.

 iarba este sfanta. nu trebuie calcata cu picioarele mele, pangarita de dosul meu, afumata de tigara mea, chit ca scrumul il pun in scrumiera. fasia lată de 30 de cm pe care mi-am permis să stau ieri a fost pusa de decor „nu ca să staţi voi pe ea“. am inteles, să trăiţi! problema e că am îndrăznit să întreb un fel de şefă de ce nu am voie să stau acolo… iar urmarea a fost puţin neplăcută. am trecut peste umilirea de angajat nesemnificativ de corporate şi am plecat să-mi pun dosul pe scaunul pe care am voie să stau cât vreau eu… eventual cât mai mult.

dar la Viena nu m-a ridicat nimeni din Parcul Trandafirilor şi chiar li se părea normal să mă întind pe acolo ca viermele pe iarba aia perfectă. ce drum lung mai avem de parcurs până să ajungem la nivelul lor!

dar deocamdată mi-am învăţat lecţia!

 cand cred ca nimic nu mai merita… adica degeaba de agiti ca o sticla de cola si tusesti de iti scuipi plamanii… afli ca o soferita beata a sarit sa-i bata pe doi politisti, după care pe holul spitalului unde a fost dusa pentru a i se preleva probele, a adormit in scaun! deci e Dumnezeul stirilor.

pentru mai multe detalii:

am ras cu lacrimi.

i-au mai gasit si iarba prin masina… fah toanto… aia trebuia sa o fumezi nu sa te plimbi cu ea.

ma rog, pentru fatuca asta o sa ma rog sa scape!

pentru Penescu, nu! oricum si el a fost draguţ ca ii dadea sefului de la Garda Finanaciara malai si fursecuri spaga! pe mine nu ma asteapta nimeni cand termin ziua nici cu o sticla de ulei. incredibil ce am decazut!