rusoaica

De dimineata am primit flori – cam adormita eu pe la 8 cand a venit Msrius. Bineinteles ca nu am inteles pentru ce mi le dadea… si m-a lamurit tot el – maine e 1 martie. Oare cand a trecut februarie cu tot cu iarna?

 Ca urmare a informatiei primite, m-am decis sa merg sa cumpar cateva martisoare… proasta idee. Dupa ce mi-am parcat masina cu greu, am incercat sa gasesc ceva care sa imi place. Oferta era pe cat de vasta, pe atat de colorata: de la mate miorlaitoare, la balerine asezate frumos in cutii, de la flori din panza la trandafiri superbi si frezii parfumate, de la puiuti galbeni in cosulete impletite la bijuterii din argint, si lista poate continua. M-am invartit vreo 10 minute ametita de toti cei care ma chemau sa iau de la ei si am plecat fara sa cumpar decat niste ghiocei de gradina de la o batranica energica si vesela. In afara de zambile si frezii, nu am vazut nimic care sa-mi aminteasca de 1 martie… adica simplele martisoare, asa cum ma obisnuisem eu ca ar trebui ele sa fie: un trifoi, o potcoava, o floricica…

Dezamagita de esecul meu, am decis sa merg la Universitate unde cica ar fi martisoare facute de studentii de la arta… sau la Muzeul satului ca si asa ma tot invita macar sa merg sa vad ce martisoare traditionale se gasesc anul acesta. Dupa cateva minute bune de asteptat sa ma deblocheze nenea cu mertu din spatele meu, mi s-a facut un somn ca am abandonat ideea primavaratica. O sa iau doar flori anul asta.

Sa cunosc oameni… da, asta e cea mai mare greseala a mea. Pentru ca ma atasez de ei. Si la inceput imi vine sa le tot dau diverse lucruri, santimente, gesturi. Dupa care incep sa astept. De cele mai multe ori nu pare ca as vrea mare lucru – o intalnire, un telefon, o mana intinsa… dar de fapt e. Pentru ca de cele mai multe ori nu se poate.

Uit ca oamenii traiesc in ritmul lor, pe care fara incetare vreau sa il adaptez ritmului meu. Nu stiu daca e un ritm bun sau rau, dar e unul in care am mereu timp pentru ei. Si pentru ca uit acest lucru am asteptari. Defect de crestere sau de educatie… sau de fapt m-am nascut astfel.

As fi vrut sa scriu ceva, sa spun ceva… si mi s-au incleiat gandurile. Si nu mai stiu ce spuneam. Poate ar mai trebui sa scriu ca de multe ori sfarsesc prin a ajunge in locuri in care nu vreau sa fiu, alaturi de oameni care nu imi spun nimic, doar pentru ca astept altceva. Sau as vrea sa fiu in alta parte, in alt timp, cu altcineva la masa.

Fiecare in ritmul lui… si de rareori ni-l acordam cu al celuilalt.

Si cel mai trist e ca va veni un timp cand chiar nu va mai conta sau va conta foarte mult ca am uitat sa stam mai mult, sa ascultam mai mult, sa iubim mai mult.

…. sa sune telefonul ca sa iti aud vocea, sa treaca noaptea ca sa se faca zi si sa schimb ceva, sa vina emisiunea preferata, sa te zaresc macar pentru o ora, la semafor sa se faca verde, sa mai treaca inca doua luni, sa inveti ca mie nu-mi plac sfaturile, sa treaca durerea de cap, sa vina primavara, sa il vad, sa te mai simt macar o data, sa vad cand iti trece, cum ma transform in cea plictisitoare …

o viata asteptand. Asteptandu-l pe Godot. asteptand marea trecere de fapt.

 Pe la ora 11 astazi la Unirii – trafic bara la bara. In stanga mea o dacie cam murdara dar plina de flori albe in spate, sus - poate le vindeau, nu stiu ca nu erau chiar atat de multe. Am depasit-o trecand in fata ei. Asteptand sa se termine o data statul la semafor, ma uitam plictisita in oglinzi. Si am vazut cel mai dragalas lucru din ultima vreme: un jeeeeeep foarte frumos si mare si gras, a dat geamul jos si l-a rugat pe nenea din dacie sa ii vanda un buchet de flori… pe care l-a luat si l-a intins prietenei, sotiei, ca nu stiu exact ca nu i-am luat la intrebari. Cand a ajuns in dreptul meu m-am uitat sa vad ce erau – frezii albe (florile mele cele mai preferate) – si le-am si zambit chiar ca erau draguti. Mi-a placut ca nu a asteptat sa vina 8 marite sa ii ia flori… si a facut un gest atat de frumos in cel mai ingrozitor loc din Bucuresti – in trafic.

Am vazut eu ca toata lumea se frasuieste in ultima vreme pe tema blogului. De ce au oamenii blog? Inseamna ca sunt singuri si tristi? O fi din cauza ca nu au viata sociala? Sunt sinceri? Mint? Iubesc ei? Inseala si ne spun si noua? Au deceptii?

Blogul, din cate am observat eu, e un loc unde poti sa cunosti si alti oameni in clipele cand esti legat de calculator… In niciun caz nu e un loc al sinceritatii, ci mai degraba unul al deghizarilor. Aici pot fi mai bun, mai destept, mai citit, mai corect…  E un loc de joaca. Pentru mine foarte important in ultima vreme cand sunt obligata sa stau la orizontal mai mult.

Nici eu nu sunt ceea ce vreau sa par. In realitate, sunt mai mult sau mai putin. Poate mai slaba, poate mai lasa sau mai comoda. In realitate, am foarte multe cunostinte, cateva prietene foarte bune, o familie frumoasa, parinti care ma inteleg si sustin, cateva frustrari si obiective de atins (Barcelona, nu ajung eu anul asta la tine, dar vara viitoare nu mai scapi).

Faptul ca am blog nu ma defineste in niciun fel. Desi candva mi s-a spus ca ma cred desteapta pentru ca am blog. Pentru cateva zile m-a socat aceasta afirmatie – ma cred poate mai desteapta decat unii dar din cu totul alte motive: am citit cate ceva, reusesc sa fac niste legaturi logice etc.  Asta nu ma face, insa, sa am o atitudine de superioritate fata de femeia de serviciu care e necitita - cu care de fapt radeam cel mai bine dimineata la cafea, pentru ca ajungeam intotdeauna prima. Cand am incercat sa reiau discutia, persoana respectiva si-a sustinut foarte vehement punctul de vedere. Am lasat-o asa… De fapt nici nu ma cred eu prea desteapta , asa ca discutia nu-si avea rostul.

Pentru mine e amuzant sa vad cum lumea se ia la tranta in virtual, isi arata muschii mintii, se pun la punct, se iau in ras. Daca mie imi place ceva si pe tine nu te afecteaza… de ce sa te irite sau, mai grav, porneasca impotriva mea. Castigi mai putin, seful te apreciaza mai putin, nevasta te paraseste din cauza asta? Hai sa fim seriosi. Sa ne relaxam putin si sa ne simtim bine citind ce ne abereaza creierasele.

 Iote ma la el ce dastept si frumos e ))

Poate nu stiati… am zis sa va informez io ca si asa nu am ce face.

Buna seara Blogosfera mea draga!

 Nu cred ca am primit atatea flori in viata mea – de fapt sunt sigura. Si o narghilea frumoasa.

Mi-era dor de ceainarie asa ca am mers acolo – uau, am facut si o parcare laterala, nu conteaza din cate miscari. Oricum cred ca aveam cea mai murdara masina de pe strada. Pana azi de fapt, pentru ca am spalat-o si am parcat-o astfel incat sa o murdareasca celelalte masini din trafic. Acum trag de nas ca am racit – cred ca de la cat ceai am baut. Si de la cat am put rade… Mi-era dor sa ne adunam cu toatele si sa vorbim numai prostii si sa radem cu pofta.

M-am intalnit si cu Mircea BAdea – I still love him – dar nu m-a bagat in seama. Nici nu avea cum ca erau geamurile atat de murdare ca abia zaream eu prin ele. Fredona de zor o melodie – cred ca se intorsese de la filmul Razboiul lui Charlie, bun film vazut si de mine. Daca nu citeste ce scriu eu pe aici, rog un suflet bun si caritabil sa ii spuna despre pasiunea mea mocnita si latenta si neostoita ) Ce ciudat e ca multa lume il vede misogin. Eu nu… pentru exact acelasi lucru il cred despre fetele de la diverse pagini, Simone si Anemone. Probabil ca sunt misogina si nu stiu inca.

 

 

 

Nu prea voiam sa scriu astazi nimic. Dar mi-a venit sa-mi fac o balanta – sau nu - a anului care a trecut si din cauza caruia ma simt mai batrana cu 5. Mi s-au schimbat multe coordonate, cativa prieteni si asteptarile.

 A inceput sa conteze tot mai putin daca ma aprecieaza cineva pe la serviciu – nu mai dau doi bani pe patronii romani care te fac sa te simti prost cat lucrezi la ei, dar cand pleci incep sa planga dupa tine si sa se straduiasca sa te aduca inapoi. Cand m-am angajat, am suferit o perioada buna "ca nu sunt apreciata" – motiv de ras pentru Anca. Ii dau mare dreptate acum, asa cum i-am dat de multe ori.

Nu ma mai stresez atat d emult pentru toti – fiecare isi traieste viata asa cum stie mai bine. Vrei sa te distrugi drogandu-te? Fa-o puiule, fa-o praf. E alegerea ta – viata facuta din alegeri.

Pana la urma mi-am luat tort – asa, ca sa ma mai ingras cu inca vre 2 kilograme si pentru cat am tras in ultima vreme. Totul pentru cel mai frumos lucru din lume – asa ca nu ma plang, mentionez doar.

Ieri eram foarte pornita sa termin ouale alea umplute – le-am terminat abia azi. De vina a fost ca de obicei Luminita ca m-a scos la mall sa fim gagici (mai mult ea) si sa se uite arabii dupa noi (mai mult dupa ea). Am primit cadou frumos, am ajuns si la film, de la care am iesit mandre ca suntem americance, la cafea cu o tigara doar – si aia interzisa de lege -, si la Diverta de unde ne-am luat multe carti.

Asa ca de dimineata am terminat Opium – uh, ce imi plac francezii -, salata de fructe, ouale alea blestemate si de aranjat. Ce sa fac daca ma iubeste oamenii si vine pe la mine, trebuie sa fiu si eu draguta.

O sa le dau si lor tort…

M-a sunat si Dragos – chiar cea mai surpriza poate ca de restul stiam ca sunt iubita… in urma acestui fapt am concluzionat pe drept cuvant ca barbatii cu care nu te culci sunt mai atenti… )

Am si eu ceva urari pentru indragostiti, oameni care incep o noua viata, pentru cei care vor sa fuga, pentru cei care lupta, pentru cei care rad si stiu sa iubeasca: Sa nu va deteriorati niciodata, sa fiti voi si atat.

 

 

Blog the Theatre  sau cum?

 

Primul text al Abjectului pe care l-am citit a fost O lume de cocosati – intr-o dimineata de sfarsit de decembrie. Mai tin minte ca venise prietenul unei colege pe la ea si eu nu puteam sa dau mana cu el preocupata fiind sa imi suflu nasul ca bocisem mult si apasat.

Il cunoscusem pe atunci deja prin intermediul unei foste colege. Ne-am mai intalnit apoi de cateva ori pe holurile Casei Presei, dupa care el a plecat la un ziar mai de fite ca, nah, merita. Si cum niciodata nu stii ce o sa se intample, n-am putut anticipa ca o sa devenim chiar buni amici, prieteni, de fapt nu stiu cum sa definesc exact relatia asta creata in timp. Mi-am dat eu seama cu creierul meu de blonda-bruneta ca e "dastept" de pica, extraordinar de talentat, ca e un om deosebit si un prieten adevarat (numai eu stiu cat pot fi de enervanta cand am o problema… aaa, si mama, si Roxi, si Lumi, si C – mda, cam toata lumea draga mie). Si, ca o muiere adevarata ce sunt, ma bucur ca il apreciaza si altii.

Acum o sa vad si un text de al lui pus in scena… chiar sunt mandra si fericita. Desi nu a facut nimic sa fie acolo – in afara de a scrie-, i-a fost recunoscuta valoarea. Acum el o sa sune (nu chiar acum, ca e tarziu si o fi si el impreuna cu familia) si o sa ma intrebe ca la ce m-am apucat sa scriu un text atat de patetic despre el… ca nu trebuia… ca nu are niciun sens, ca altele sunt lucrurile importante in viata. Nu prea stiu ce o sa raspund… poate doar ca eram prea mandra de el si nu m-am putut abtine.

Sper sa imi revin si sa pot ajunge pana la Bulandra cand va avea loc acest spectacol… desi nu stiu inca data exacta. Dar pentru asta sunt buni prietenii… o sa ma anunte ei.

Felicitari inca odata!

 

Detalii mai gasiti pe blogul lui Antonio