rusoaica

Azi am chef de scris – dar cred ca o sa o iau pe puncte, ca sa nu le amestec – e doar o incercare de a descarca aici tot ce imi umple creierul si cred ca mititelul nu mai face fata.

Ieri a fost o zi superba – am reusit sa inchei primul contract de publicitate. Imi venea sa sar intr-un picior de bucurie sa sarut pe toata lumea – m-am rezumat doar la a-I suna pe toti. Imi cer scuze pe aceasta cale ca i-am stresat. Nu stiu daca o sa citeasca vreunul, dar gestul conteaza.

Aseara am stat cuminte acasa si m-am uitat le televizor – n-am inteles eu mare lucru cum sa ajung in Narnia, dar daca o sa mai vad pentru a treia oara filmul asta, cred ca lucrurile o sa se clarifice. Am reusit si performanta de a fuma un pachet intreg de tigari, lucru ce a dus la consumarea unei cantitati impresionante de spray Ventolin. Cred ca din cauza lui am facut si un herpes de toata frumusetea, de care nu prea stiu cum sa scap. Pana la urma tot tigara ma va salva – cica trebuie sa pun scrum pe buba si trece.

Pe la doua am primit un telefon – mama lui C si-a rupt pentru a doua oara de la inceputul anului piciorul – acelasi picior, de fapt. Minunat! In consecinta iar am dormit prost si trebuia sa ma trezesc de dimineata. La sapte jumatate ma vedeam cu Zully la o cafea. Ca de obicei am intarziat pentru ca mi-e tot mai greu sa ma dau jos din pat dimineata. Tot aman alarma aia pana ma plictisesc de cat suna. Si ma ridic cu greu ca sa ma duc sa pun cafeaua la foc si sa ma indrept spre dus. Cand ies de la dus, bineinteles ca toata apa s-a evaporat si trebuie sa pun iarasi apa la fiert (imi place doar cafeaua la ibric).

Turcoaica, vesela de dimineata. Mai greu a fost sa gasim o cafenea, ca tampitii nu deschid inainte de ora 9. Asa ca am facut o investitie la Mac si am luat doua cafele, dupa care ne-am dus in parcul din fata magazinului Unirea unde ne-am afumat in voie. Mai greu a fost s ascot masina din parcare, ca ma tot claxonau cretinii din traffic – sau poate o claxonau pe Zulisor care se apucase sa-si schimbe pantofii si isi urcase piciorutele pe bord. Eu chiauna, nu prea intelegeam de ce nu ma lasa astia sa conduc asa, in legea mea. Pana la urma am ajuns amandoua cu bine la serviciu.

Sunt geloasa pe ea – a fugit la mare. Eu raman in Bucuresti sa ma usuc intre betoane. De fapt ce s amai usuc ca deja m-am uscat de tot. Sunt formata din oase si cheltuieli.

Foarte multumita pentru ca in sfarsit am reusit sa imi iau de la Mall Vitan doua rochite de vara – desi am jurat ca nu mai pun piciorul pe acolo, e cel mai comod pana la urma – sunt toate la un loc. Parca am 15 ani cu ele. Si nu numai fizic ci si creierul e la acelasi nivel. Si Zully mi-a spus ca arat ca o fetita. Ce bine!

Cam
atat despre trairile profunde ale unei rusoaice de imprumut, aclimatizata pe plaiuri muntenesti. Maine o sa va povestesc despre intalnirea cu verisoara mea, iar cel mai important e ca are un bibelou de fetita, Alexandra, pe care o sa v-o prezint cat de curand.

Orice fuga a mea poarta cu sine de la inceput inevitabila intoarcere. Si de fiecare data cand vad luminile Bucurestiului la orizont stiu ca ma intorc in calvarul care mi-a intrat in sange – si de care nu o sa mai scap vreodata.

Ingerii erau la posturile lor, si de cum le-am trecut pragul au inceput sa se invarta in jurul meu ca nu cumva sa imi doresc ceva si sa nu am. Mai obositi ca de obicei, m-au luat in brate si m-au purtat spre camera secreta unde toate grijile zboara ca prin minune. Ingrijorati de cat sunt de slaba, au dat din cap dezaprobator cand le-am spus ca pe mine nu ma deranjeaza greutatea mea.

Mi-am amintit ca cel mai frumos peisaj e cel de sub merii pitici, care isi intind bratele spre cer, purtand merele necoapte spre soare, iar cel mai frumos miros e cel de fan amestecat cu tei. Clopotul bisericii a spart gandul care ma purta departe spre o seara terminata inainte de vreme.

Si mi-am mai amintit ceva – ca poti sa stai trei ore la o cafea pe o terasa de unde sa vezi orizontul arzand la apus, fara sa iti pese de timpul care curge. Iar Denisa sa iti dansezi si sa rada din ochisorii aia incredibil de albastri. Plus declaratiile facute din trei in trei minute, aruncandu-se de gatul meu: Auzi? Eu te iubesc!

Pentru prima oara de multa vreme incoace, am plans la plecare: pentru clipele frumoase care au fost, si care poate nu vor mai fi decat pentru o scurta perioada. Mana fluturand in urma mea, lacrima ascunsa san u o vad eu,

usa
care se inchide.

Condusese intreaga noapte. Era obosit… se vedea dupa cum I se inchideau ochii si isi trecea prea des mana prin par. Fumase pe putin un pachet de tigari pe drumul de la

Iasi

spre Bucuresti. De pe scaunul din stanga ii putea vedea profilul doar cand se intersectau cu alte masini…. Iar lumina ii orbea pe amandoi. Sau poate doar furia era de vina.

Isi aprinse si ea o tigara… si incepu sa-l priveasca printre gene. Acum se puteau vedea, intrasera in Orasul luminilor ce scot la iveala tristetea zidurilor gri. „Unde mergem? La tine sau la mine?“, „Nu stiu, unde vrei.“ „Mai intai trebuie sa pun benzina.“, „Bine.“. cuvintele ieseau parca fara a fi rostite … pluteau in spatiul dintre ei doi si se ciocneau de geamuri.

Nu mai putea sa ii vorbeasca. Ii era prea greu. Dar vedea ca se uita dezarmat la ea si nu stie ce sa faca. „Parcheaza mai in spate. Vreau sa cobor putin sa ma dezmortesc. Sa cumperi apa, ii striga pentru ca se indeparta.“  Se uita la el cum pleaca si ar fi vrut sa ii strige… dar mai bine nu. Nu mai avea niciun sens.

A urcat inapoi in masina fara sa inchida

usa

. Chiar daca luna mai era la inceput, deja era extrem de cald. Il auzi cand inchise portiera. Se uita la el… era trist si parka prea obosit. Incepu sa-I mangaie fata nerasa de doua zile. Poate prea aspra, dar ii placea sa-si treaca podul palmei peste barbia lui. Incepu sa-l miroase… parfumul lui era proaspat la  orice ora din zi. „Lasa-ma, sunt transpirat!“, „Nu esti, stii ca nu esti.“ Se urca in bratele lui, incepu sa-I sarute gatul. „Lasa-ma.“, „Nu. Vreau“, „Nu, suntem in parcare inre-o benzinarie“, „Nu ne vede nimeni, suntem in spate“, „Camerele?“, „Nu conteaza“.

Incepu sa-l caute, sa-l descopere, sa isi ia teritoriul in stapanire asa cum facea de fiecare data. Si de fiecare data stia ca e al ei, si ca ea e a lui si ca orice joc e permis. Se uita la el printre gene, sorbindu-I respiratia, muscandu-I buza de jos, cautand. Iar el stia ca nu se poate altfel.

„Nu trebuia.“, „Poate ca nu, poate ca da. E prea tarziu ca sa mai stim exact, prea tarziu ca sa se mai schimbe ceva. Plec.“, „Unde?“, „Acasa.“, „De ce?“, „S-a terminat, e mai bine asa. Ce rost are?“. Tacu. Avea dreptate. Ce rost mai avea? Acum urma partea urata… a reprosurilor, a intrebarilor: De ce? Unde ai fost? De ce nu raspunzi la telefon? Cu cine esti? Urma partea in care el nu putea sa dea si partea in care ea ar fi asteptat.

O urmari cum se indeparteaza, incet si sigur, zambindu-i trist. „Pa iubire,ii spuse ea.“… „

Pa.

“, ar mai fi vrut sa adauge „te…“, dar ce rost mai avea. Mai avu putere sa ii spuna ca de obicei plin de grija „Sa te urci in taxi.“ si ea se intoarse zambindu-i trist.