rusoaica

 

by Cobilanschi (http://www.badorgood.com/authors.php?id=7083)

 

By Felipe (http://www.badorgood.com/authors.php?id=8762)

Ieri voiam sa scriu despre ceva care in acel moment mi se parea extrem de important. Acum nici nu-mi mai amintesc ce ma framanta atat de mult.
Cam
cat de relative este totul? Inca nu stiu exact, dar incep sa aflu.

Toata lumea vorbeste despre tanara care a murit din cauza extenuarii. Trist subiect,  trista viata. Dar nu cred ca poti invinui pe altcineva decat pe ea – nimeni nu te obliga sa te extenuezi decat daca si tu vrei, daca iti place. Am cunoscut si eu o astfel de fata, care isi facuse din locul de munca o a doua casa si care adormea noaptea cu cartile pentru care trebuia sa dea bun de tipar, in brate. Dupa 3-4 ore de somn, se
tara
spre seviciu, unde isi turna o cana imensa de cafea si imediat incepeau sa-i sune telefoanele. Cand ajungea seara acasa, nici macar o pisica nu ii venea in intampinare – oricum daca si-ar fi luat una cred ca ar fi murit aia de singuratate. Initial o compatimeam, mai ales ca am aflat ca intr-un week-end a vrut sa mearga la o matusa pe langa Bucuresti si nu a avut cu cine. Am dus-o eu saptamana viitoare cu masina, chiar daca nu prea ma incanta idea. O compatimeam mai ales pentru patratelul stramt reprezentat de universal sau, dincolo de care nu mai vedea. Dar am inteles ca eu ma inselam – ea era fericita astfel, iar cuvinte ca proiecte, termene limita, intalniri, ii umpleau si gura si sufletul. Parca le vedeam cum ies si iau o forma rotunda, perfecta.

Uneori ma simteam vinovata pentru ca eu in lenea mea ma fofilam facandu-ma ca lucrez, mai intarziam, in pauza de pranz fugeam la o cafea cu vreo prietena. Dar fiecare isi face viata asa cum si-o doreste.

Si eu am un patratel al meu, in care inevitabil ma invart. Dar parca am reusit sa-l colorez si sa-l umplu de fluturi – uneori omizi, dar pe care le oblig sa devina fluturi. Sau cu buburuze, multe buburuze, pe care le las sa urce pe mine si sa ma acopere – la fel ca pe personajul excentric din Sub soarele Toscanei. 

Stateam azi la o cafea cu Zully si m-a intrebat la un moment dat ce o sa fac azi. Si am stiut perfect ce sa-i spun: merg sa o fotografiez pe Maria Tripon, cantareata de muzica populara, tipuritoare din Oas - din cauza careia eram si extrem de nervoasa, ca in loc sa merg acasa, trebuia sa bat drumurile aiurea, tocmai vineri -, dupa care merg acasa, imi deschid televizorul, fumez o tigara – ca tocmai ce m-am reapucat -, deschid calculatorul, mananc. Apoi deschid messangerul si imi intra una pe care am inceput sa o urasc pentru insistenta cu care vrea sa o bag macar putin in seama, ma apuc de calcat, imi fac dus si ma bag in pat ca sa ma odihnesc pentru ca sunt de la ora 6 in picioare. Si toate s-au intamplat intocmai. Nedumerirea mea e cat de plictisitoare am devenit si de rutinata? Daca as fi avut putin mai multa energie, as fi iesit in oras pentru ca s-a terminat inca o saptamana de mai toata jena. Dar ma inscriu intr-un sablon perfect. Puteti sa-mi luati masura. Creati alte clone perfecte.

Din schema asta, am omis un singur lucru. Am fost sa o vad pe doamna asta cantareata si am fotografiat-o, intr-adevar, dar mi-a fost dat sa traiesc cel mai frumos lucru din ultima vreme. In sala unde se tinea expozitia de pictura, m-am strecurat cu greu pana la ea, mi s-a plans ca nu mai poate vorbi ca o doare gatul, dupa care m-a rugat sa stau in continuare.

Dupa niste discursuri sforaitoare, tinute cu intentia de a incuraja manifestari asemanatoare, a inceput ea sa tipureasca, iar cei pe car eii coordona ea sa danseze. Nu mai era ragusita, ii pierise orice semn de oboseala de pe chip si se transformase total: intinerise. Era atat de frumoasa cum statea imbracata in costum popular si canta cu atata drag celor prezenti ca am ramas locului. Chiar daca ma dureau picioarele si mi-era somn, si foame am ramas sa ascult si sa privesc. La urma, cand toata lumea aplauda, eu cred ca eram singura fraiera care plangea.

Ii invidiez pe cei care pot sa se daruiasca astfel, pe cei care iubesc, pe cei care urasc, pe cei care viseaza, pe cei care traiesc. Eu ma inscriu in sabloane.

Nu ca nu era uscat de mult. Dar in ultima vreme problema se amplifica. La teatru n-am mai ajuns din decembrie, o carte n-am mai deschis de vreo saptamana pentru ca nu am avut nici timp, si nici chef.

Mi se pare ca imi pierd vremea cu tot felul de prostii inutile. Decat sa umblu aiurea pentru tot felul de lucruri, mai bine as sta intr-un parc cu o carte in mana. Dar parca nici nu mai am chef – am obosit atat de mult ca ajung acasa si adorm instantaneu. Ieri am reusit sa dorm pana la 9, ca sa adorm imediat dupa. Sunt o masina de somn. Si de lucru am o groaza.

Cred ca o sa fug iarasi, dar parca nici asta nu ma mai ajuta. Fug ca sa ma intorc. Mai am un pas ca sa devin Tweety. Nu ma mai atrag discutiile la nivel "inalt", nu mai pot citi, nu mai urmaresc filme (aseara am vazut a teria oara filmul Hitch – candva ma deranja si sa vad un promo la un film pe care il vazusem deja), nu vreau decat sa stau in pat si sa dorm.

Poate astept vacanta mai mult decat cred. Am ajuns sa imi doresc sa stau la munte, intr-o pensiune cocheta si sa nu fac nimic.

Pana atunci insa trebuie sa imi indeplinesc indatoririle de bun roman si ma fac ca lucrez.

Astazi am avut timp mult de gandire – si dupa ce am conversat mai mult sau mai putin cu anumiti oameni, m-am gandit ca exista niste lucruri care ma sperie la cei care ma inconjoara. Printre ele s-ar numara urmatoarele:

- rautatea care reuseste sa ma paralizee – sunt ca o musca in plasa unui paianjen

- indiferenta

- cand sun si nu mi se raspunde la telefon – pentru ca imi imaginez ca ti s-au intamplat cele mai rele lucruri

- cand spun "te iubesc" si se lasa tacerea

- minciunile ce mi se spun pentru binele meu

- disperarea cu care se agata de mine uneori ca sa-i scot din butoiul cu melancolie.

Extinzand lista la tot ce imi starneste frica as mai putea adauga: gandul ca o sa ma usuc si nu voi mai putea iubi, singuratatea, ca mama nu o sa imi mai raspunda candva la telefon, ca iar o sa reusesc cumva sa mai pierd pe cineva drag, ca o sa am un accident grav de masina, spitalele. Si as mai putea continua, dar mai bine ma gandesc la ce imi provoaca o bucurie.

De ce oare nimic din ce ne-am dori sa fie intr-un anumit fel, nu se petrece conform dorintelor noastre. Ne imaginam ca anumite lucruri vor avea loc intr-un anumit mod, dar de ce le mai multe ori totul iese pe dos. Eu chiar credeam ca daca sunt un copil bun si il sun pe tata zilnic el e ferit de orice, ca totul va ramane la fel inca 100 de ani de acum incolo. Dar nu a fost sa fie, dragostea si grija purtata celorlalti nu-i feresc de necazuri. Si atunci iti vine sa te asezi jos si sa te contopesti cu pamantul, ca poate o sa iti mai ia el din durere.

Revenind la fraza initiala, am crezut ca daca o sa fug, voi fi fericita – de fiecare data cred asta. Dar niciodata nu e asa pentru ca de fiecare data imi car problemele, neimplinirile si dezamagirile cu mine. Si privirea imi ramane inapoi.  Si astept sa ma intorc pentru ca doar aici reusesc sa le pun pe toate in ordine.

Pastele asta a fost primul cand eu chiar am fost trista – nu stiu cum sa le arat celorlalti ce imi doresc. N-am invatat pana acum, slabe sanse sa mai invat de acum inainte. Daca in fiecare an ma gandeam la aceasta perioada cu mult drag si toate imi rasareau in minte invaluite in lumina, acum prefer sa nu ma mai gandesc deloc. Inca un mit distrus.

De cativa ani gresesc - asa simt – si continui sa o fac. Sau cum ar spune un prieten apropiat – traiesc. Si nimic din ce traiesti nu e greseala. Dar problema e ca simt cum curge nisipul in clepsidra si eu nu marchez cu nimic trecerea lui.

Sau poate tristetea mea e cauzata de intoarcerea in Bucurestiul gri si trist. Dar nu e. Aseara era atat de frumos si de vesel – ma astepta cu drag sa ma intorc. Si m-a sunat si Alexandra (are 3 ani) ca sa imi spuna: Hristos a inviat! Ce poate fi mai frumos decat asta? Pana la urma se pare ca cele mai frumoase si mari bucurii tot copiii ti le dau. Am vrut sa cred ca nu, ca dragostea exista si ca iti poate oferi multa bucurie. Iar cunoasterea nu iti garanteaza nici putinul dat de dragoste.

Va urez Paste fericit! din toata inima, sa mancati bine, sa va odihniti si sa fiti cu cei dragi voua. Lasati rautatile pana dupa Paste si fiti senini. Cand ma intorc scoatem sabiile si trecem la atac.