rusoaica

Ea: As vrea sa mai fac un copil
El: Crezi ca e o idee prea buna?
Ea: DA, vreau sa mai simt inca o data viata pulsand in mine, sa ii simt primele miscari, sa imi fie greata, sa iubesc ceva ce inca nu stiu cum arata, sa nu dorm noptile de grija
El: Asta faci deja
Ea: Da, dar mi-e dor sa fiu inca o data insarcinata. Si nu vreau sa imi cresc copilul fara un frate sau o sora!
El: Da, dar ce ii poti oferi aici? Cateva luni cu tine, dupa care vei fugi la munca pentru ca nu-ti vei permite sa ii cumperi lapte praf sau pampers… si il vei trimite la ai tai sau la ai mei ca sa nu il lasi in grija unui strain. Si ce ii oferi mai tarziu? Va trebui purtat in scoala… va avea nevoi… ce ii ofera tara asta? care sunt posibilitatile sa se dezvolte normal? Esti sigura ca vrei asta?
Ea: SUnt sigura ca nu mai vreau sa vorbesc despre asta.

O sa plec. Trebuie sa imi fac bagajele, sa adun catel purcel si sa fac astfel incat sa intre toate intr-un geamantan pentru ca nu mai vreau sa car tot soiu de lucruri aiurea. dar atitudinea nu e cea care ar trebui. si nici starea.

am iesit de prea dimineata sa imi iau covrigi cu susan ca sa ii mananc cu unt la cafea… la semafor, un nene isi inecase deja nefericirea in alcool… vorbea singur si se agita. mi l-am imaginat ajuns acasa cum il apuca nebunia si incepe sa-si loveasca sotia… de pe cealalta parte a trotuarului, un altul galben la fata se agita – asta nu era beat, era deja trecut dincolo.

un tip elegant, cu ochelarii de soare pe ochi, trece arogant pe langa mine… probabil nu intru in publicul tinta asa nearanjata si imbracata aiurea. zambesc gandindu-m ce goi sunt unii.

ma lasasem de fumat… pana aseara cand am sudat jumatate de pachet… oricine ar fi facut-o in locul meu.

azi-noapte Bucurestiul era chiar frumos cu ploaia aia ratacita… se udasera copacii… in fata unei case impozante de pe strada Paris ma opresc si ma intreb: ei or fi oare mai fericiti?

Alex ma ia de mana… imi da drumul – isi aduce aminte ca nu suntem indragostiti desi ne iubim de o viata. dupa 5 minute il iau eu si ma sprijin de el… ma strange cu drag: lumea nu se sfarseste intr-o problema… stii ce a zis un personaj din Stargate? “Viata e frumoasa. Cu cat veti fi mai pregatiti sa faceti fata problemelor, cu atat va fi si mai frumoasa”… mi-a placut asta. am inceput sa radem. hai sa mai fumam o tigara.

1. ce imi rupe sufletul

“hai mama, vino a casa a bebe”

2. ce ma face sa merg mai departe

“te ubec”, indragostitul, palmele mici lipite de fata mea, o zi calma cu prietenii

3. ce ma apasa

prostia, lasitatea, tradatorii, nepasarea ;i lipsa de perspectiva

4. ce nu vreau sa pierd

oamenii dragi, posibilitatea de a calatori, indragosteala de tine, siguranta.

5 ce cred ca o sa se termine?

viata, restul nu mai conteaza. pana la moartea pamantului cred ca mai este

lolito, spune-mi ce-urile tale, si Everul, si Cantecel…

vine un moment in care iti cad aripile… vrei nu vrei, trebuie ssa treci si prin asta. si pentru ca suntem slabi preferam sa dam vina pe altii, sa spunem ca un anumit eveniment a grabit procesul sau ca varsta are ceva de spus… eu mi le-am pierdut acum 2 ani intr-o seara de vara. am plans sa nu-mi fie smulse, m-am jelit, am implorat.

inocenta de mine nu stia ca la un moment dat iti cad singure. ca in mormant nu-ti incap si ca sa te poti obisnui cu gandul ca nu mai poti zbura prin pamant trebuie sa iti fie smulse din timp… ajungi sa uiti de ele si sa crezi ca erai chiar nebuna ca ai crezut ca poti zbura.

deschideam orice carte si eram fericita…mancam un pumn de cirese si nimic nu mai conta… ma intindeam pe un colt de pamant cu ochii pironiti pe  cer si simteam cum ma inalt… asta cand aveam aripi.

acum umblu pe strazi cu parfum de altadata, imi umplu gura cu bunatati, incerc sa ma indragostescc – dar nu reusesc decat sa ma doara si mai rau cioturile ramase. acum mi se striga – nu mai visa – si chiar ii aud… speranta moare ultima, dar totusi moare. nimic, nimeni, deloc, negare, visare, innoptare, intunecare, disperare, delasare, visare. L’ecriture au dicteu automat… j’oublie tout, meme les plus belles chose.

Au revoir petit.

cand eram adolescenta ma hraneam cu romane. si pentru ca trebuia sa citesc tot ce insemna literatura romana, am cunoscut lumea descrisa de George Calinescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu sau Mircea Eliade. Ma fascina Bucurestiul prins intre paginile lor. casa cu molii, seratele in care luminile deveneau magice, grainile umbroase de la sosea… rochiile lungi cu dantele, intalnirile dintre fata din casa cu soldatul din acelasi sat cu ea… imi intra si acum in nari parfumul de levantica amestecat cu cel de dulceata servita in chisea alaturi de un pahar de apa rece. nu-mi imaginam fericirea decat intr-o casa veche, cu grilaj la ferestre, cu lambriuri, scara mare in forma de melc, fotolii cu manere din lemn si un pian putin dezacordat la care sa ma prostesc cantand. dupa-amiezele le-as fi petrecut cu o carte in mana mancand cirese – exact cum faceam cand citeam acele carti – visand la un el de care as fi fost indragostita. serile trebuia sa ies musai la plimbare fluturandu-mi rochia lunga si alba.

de cand m-am mutat in Bucuresti nu m-am gandit niciodata ca as putea trai chiar  intr-o astfel de casa. si nici nu am intrat in prea multe, majoritatea prietenilor mei fiind tineri si nepermitandu-si o casa de un milion de euro. acum cateva zile insa a trebuit sa fac cuiva un serviciu si sa o duc pana la fratele ei cu masina. care frate traia chiar in casa visurilor mele. disparusera lambriurile si lumina difuza pentru ca au fost inlocuite de spoturi luminoase si termopane… dar era casa ceea pe care o visasem. visul meu era trait de altcineva care nici macar nu stiuse la 15 ani ca exista astfel de case – un parvenit care a reusit in capitala. nu am simtit decat o mare tristete ca acea casa era locuita de cineva care nu a visat niciodata la ea. ca de altfel multe alte visuri pe care ni le traiesc altii care nu banuiesc ce reprezinta realitatea lor pentru altii.

astazi am aflat ca traiesc intr-o lumea ireala. si ca eu cred ca sunt altceva fata de adevarata eu.
defineste-mi realitatea. e suma perceptiilor mele si a celor din jur despre lume – eu -noi? sau e altceva? e o perceptie de care fug? da, cu toata forta. a dezamagit de prea multe ori. realitatea mea e mult mai frumoasa. acolo uit ca nimic nu e asa cum mi-am dorit. eterna nemultumita. care e secretul multumirii? cand gqsesti echilibrul?
vreau un Bucuresti mai curat, guvernanti responsabili carora sa le pese si mame care sa nu-si abandoneze pruncii in spitale. am asta/ nu. atunci lasati-ma dracului sa visez.
http://www.youtube.com/watch?v=3zD9W9SZj9w&feature=related

sa fac altceva. intr-o lume in care toata lumea devine sclav, eu vreau sa fiu printesa. sa vedem daca imi si iese.

sa nu mai am incredere decat in mine….
sa nu mai cred ca toata lumea e buna in ceea ce face…
sa nu am asteptari…

sa nu mai cred ca sunt importanta
sa nu mai fac legaturi aiurea…
sa nu mai visez cai verzi pe pereti…
sa nu mai fac proiectii…
sa nu mai pierd weekenduri muncind…
sa nu mai visez atat de mult…
sa stau mai mult cu cei dragi…

sa ma imbat mai des, iubesc mai des, invat mai des, citesc mai des.

ma duc la somn acum. deja mi-s creierii varza

ca am data la titluri in viata asta de mi s-a acrit. asta e un mare text fara titlu.
termin proiectul – mai e putin… il vad peste gard. la noapte se termina. simt
si cand scap ce fac? mda, stiu raspunsul – - o iei de la capat cu altele.
mi-am amintit. barbatii – care nu e barbati, de fapt – de ce e porci daca nu raspunzi invitatiilor? adica vai ce minunata esti, cat de elegant stiu eu sa ma comport ca mascul… dar daca nu rezonezi afirmativ cu ce vrea el, se schimba placa. ma mir si eu de ce curg raurile la vale si nu in sus.
ma duc sa termin ((( parca as fi in clasa a IX-a, mi-ar mirosi a vacanta, dar as mai avea o lucrare de control de care ar depinde daca trec clasa sau nu.